Acum mai bine de un buchet de ani, stand la o poveste cu niste prieteni in garsoniera mea colorata, am decis… cu totii, asa plini de idei cum eram… sa facem un proiect aparte. Sa plecam (de nebuni, as zice eu acum) prin Romania, fara nici un ban in buzunar, timp de un weekend intreg. Dap! V-am spus… niste nebuni! De legat!
Era si un scop atasat acestui proiect: sa testam pe pielea noastra bunatatea romanilor, darnicia oamenilor, sa vedem ce ni s-ar putea intampla, daca am trai fara nicio para. Da, eram tineri! Asa se explica!
I-am povestit, de curand, sotului meu despre acest proiect al meu si am vazut toate emotiile umane perindandu-se prin ochii lui… de la groaza – la uimire, de la replici neafirmate gen: “Dumnezeule cu cine m-am casatorit?” la “Ce naivi sunt unii oameni pe planeta asta!”, la soc si amuzament, la dojana si pana la mangaiat pe parul meu carliontat, asa cum faci cu copiii ce tocmai au savarsit o nazbatie.
Dar sa revenim…
O bucata Mihail Musat, o bucata Alina Tanase, o bucata Mirela Teodorescu si inca una de Razvan Olaru, patru rucsace mici (cu cate o pijama, niste sosete, un tricou de schimb, o sticla de apa si alte maruntisuri) si mult, mult, foarte mult entuziasm, curiozitate, chef de povesti, de plimbare si un ideal in priviri. La purtatori nu gaseai niciun plan, nicio idee de destinatie.
Asa ca, ne-am dus glont la gara si ne-am urcat in primul tren care pleca. Spre nordul Moldovei, gandindu-ma ca tare haioasa e viata, tot acasa ma duce. Ne amuzam… cum ar fi fost sa ajungem la Focsani, unde sunt eu nascuta, si sa poposim in cea mai imbelsugata bunatate culinara si bahica… la ai mei acasa!
Am trecut de Buzau, fara a ne intreba nimeni nimic, noi toti intr-o veselie si o bucurie de nedescris. Dar un nas de tren, sarguincios si nu la fel de utopic ca noi, ne-a aruncat la propriu din tren, la prima gara de personal, dincolo de Buzau, in mijlocul unui camp, unde imi aduc aminte ca totul era verde. Si ploaie.
Normal ca noi nu detineam nici pelerine, nici umbrele… asa ca planul s-a stabilit, cu mare usurinta si in unanimitate, sa o luam la pas linistit, pe calea ferata, inapoi spre Buzau… caci de acolo… vedem noi ce facem. Am ras atunci cat pentru o luna, ne-am indopat cu fragute delicioase, am cantat in timp ce faceam echilibristica a la Nadia Comaneci pe cate o bucata de cale ferata, am depanat amintiri din copilarie si cate si mai cate.
Memoria a pierdut ceva file de amintiri din zilele acelea doua, lasand asa… goluri pe ici, pe colo, despre decizii, cum am ajuns de ici acolo, de ispravi si motivele de ras perpetuu. Dar imi aduc aminte, ca si cand m-as uita direct in cristalul clarvazatoarei, de fragmente atat de vii… incat simt ca o viata intreaga le voi purta in suflet, ca pe ametiste valoroase. De exemplu, ne plimbam prin oras si, intr-o vitrina de cofetarie, trona cea mai insiropata si apetisanta amandina pe care o vazusem eu. Sau imi era foame, rau! Sau poate era doar pofta asta pacatoasa! Am trecut pe langa ea, am suspinat si dupa fix trei pasi… le spun celor din gasca:
“Pai, daca noi nu cerem… cum sa primim? Daca nu impartasim ideea acestui proiect… atunci cum sa testam bunatatea romanilor?” Asa ca, m-am intors pe calcai, ca Michael Jackson, dar unul mai impiedicat asa, am dat buzna in cofetarie si i-am povestit (cum stiu eu sa o fac, dand din maini ca un capo de mafie siciliana, accentuand cuvintele cu barosul si zambind pana dincolo de urechi). Nu mai stiu ce i-am spus, clar e… ca trei perechi de ochi se uitau prin vitrina la mine, salivand direct pe geam. Si am iesit… cu o amandina in mana. Am impartit-o frateste si tind sa cred ca saraca femeie si-a facut cruci cu patru maini, uitandu-se la noi, tot prin vitrina, din cofetarie… cum ne lingeam pe bot si pe degete, cum radeam ca niste copii fara varsta. I-am mai multumit de vreo 100 de ori… si am pornit iar la plimbare prin oras, dezbatand idei de innoptare.
Unul dintre noi a venit cu ideea de a merge la o manastire din zona, cocotata pe un deal frumos de la Intorsatura Buzaului. Nu mai stiu cum se cheama, cred ca memoria mea a sters complet aceste detalii, alaturi de tristetea si dezamagirea simtita in acea seara tarzie. Ploua cu galeata, noi – uzi de tot, facand autostopul, caci erau ceva kilometri de parcus pana acolo. Patru bucati de oameni nu sunt usor de urcat intr-o masina… asa ca ne-am impartit in cate doua grupuri de doi. Eram sub un mar de pe drum, facand semn la putinele masini ce treceau pe acea ulita si o Dacie 1310, alba a oprit. In timp ce noi ne ceream scuze ca o sa ii udam locurile si ca nu avem cum sa ii platitm, domnul acesta, de o simplitate evidenta, dar cu un suflet de aur ne spunea: “Ui, ui, stati linistiti… mi s-a facut asa mila cand v-am vazut uzi si dardaind acolo, in timp ce eu, bine mersi, stau aici in caldura, in masina mea!”. Ne-a dus pana sus pe deal, dar tot a trebuit sa urcam cativa kilometri pe jos pana acolo. Ne-au ajuns si ceilalti doi din urma si am batut, toti patru, la lasat de noapte, la poarta manastirii. Am cerut doar un acoperis sub care sa ne adapostim. Din pacate nu l-am primit. Nici macar in hambar sau in clasele scolii, nici un dram de mancare sau bunavointa. Ne-au inchis efectiv poarta in nas si am pornit la vale, deznadajduiti si intrebandu-ne unde vom dormi noi, oare?
Lui Mihail i-a picat fisa ca avea un bun amic pe langa Buzau, si dupa ce l-am sunat, ne-a spus ca ne asteapta cu drag in casuta bunicilor lui. Noaptea a fost presarata cu multe rasete, am povestit despre tot si de toate si am dormit ca niste copii. Dimineata ne astepta o curte plina cu flori, un soare luminos si jucaus, o omleta care a devenit referinta pentru un mic-dejun delicios. Nimic nu e mai placut decat sa ajungi sa apreciezi la maxim (si nu e doar un cuvant frumos, ci chiar la maaaaxim, asa complet si total) lucrurile marunte, pe care in mod normal le luam “for granted“.
Calatoria a continuat cu drumul inapoi si alte o mie de peripetii, cu care as putea, cu mare usurinta, sa umplu un roman intreg. Ce am invatat cel mai profund din acea experienta sunt urmatoarele lucruri:
#1. Ce mult conteaza sa ai in jurul tau prieteni adevarati, cu care sa treci si prin bune, si prin ploaie, cu care sa ai ce discuta, cu care sa imparti zambete sincere si sa fii tu insuti/insati.
#2. Deseori spre intotdeauna, ne obisnuim ca lucrurile sa fie intr-un anume fel. Cum ar fi daca maine nu ai mai avea casa, mancare, o para in buzunar? Ce ai face? Cum te-ai descurca? In viata e nevoie sa urcam si culmi, sa coboram si prapastii, tocmai pentru a ne reaminti perpetuu cat de esential este sentimentul de recunostinta. Chiar si pentru o pereche de pantofi, pentru o omleta, o paine. Da, si pentru o simpla paine!
#3. Nu stii niciodata unde si ce ajungi. Fii om cu toti cei din jur si, daca poti sa ajuti, fa-o cu toata inima. Nu stii cui ii poti schimba viata cu un gest aparent marunt.
Cuvantul explorimentez l-am inventat noi atunci si mi-a revenit in amintire in perioada de cautare a unui nume pentru acest site. Ma descrie perfect, la intersectia dintre a explora universul vizibil si cel invizibil, cel launtric si cel din afara, cel mare si cel mic, ascuns in detalii si a experimenta totul, de a trai si a ma lovi, de a ma ridica si de a continua.
“Fiecare dintre noi are sub picioare propriul sau zacamant diamantifer.
Inainte de a explora pajistile, care par mai verzi
numai pentru că se afla la distanta,
asigura-te ca ai explorat propria ta parcela de iarba.”
Colin Turner