
Oare, iti vei aminti, copile, de sutele, miile, milioanele de momente cand ne-am alergat prin casa, ne-am imbratisat, ne-am gadilat, ne-am pupat pe obraji, burtici, la subsuoara si in talpi?
Oare, iti vei aminti copile, de siragul infinit de ore petrecute depanand sau citind povesti cu eroi si eroine, cu cartile deschide in brate si cu degetele pipaind hartia fina?
Oare, iti vei aminti copile, de zecile de calatorii pe care le-am facut impreuna, toate animalele vazute, firele de iarba care ne-au fost martori la incursiunile noastre prin lumea asta mare?
Oare, iti vei aminti copile, de sutele de mii de minute petrecute de noi la capataiul tau, in toi de noapte, alungand ba febra, ba boli care mai de care mai diverse, ba monstrii, ba cine stie ce creatura a mai desenat imaginatia ta?
Oare, iti vei aminti copile, de faptul ca parintii tai radeau mai mult inainte de a fi atat de obositi, dansau mai des fara motiv si aveau salele mai dreapte si mai puternice inainte de a te legana atat de mult in bratele lor?
Oare, iti vei aminti copile, de sutele de ore petrecute in bucatarie dospind painici cu seminte, pregatind torturi nearatoase iesite din manutele tale mici, de momentele cand priveam prin usa cuptorului, in forfota nerabdarii, de norii de faina din par, de pe podea, de peste tot… in care noi desenam inimioare?
Oare, iti vei aminti copile, de milioanele de clipe dedicate pictatului cu degetele, talpile sau pensulele, desenatului, jucatului, rasului si a implementarii de idei nebune, precum cantatul cu linguri de lemn in oale si a aruncatului de sosete in cosurile imprastiate prin sufragerie?
Sau iti vei aminti de acele dati cand am ridicat tonul la tine? Sau acea singura data, cand, dincolo de oboseala si dincolo de orice limita umana a rabdarii, am ridicat palma la tine? Dar, am lasat-o, plina de vinovatie, sa cada in jos, alaturi de lacrimi amare de remuscare?
Sau, poate, de acele clipe cand a trebuit sa impun niste limite, ca sa putem coexista in aceeasi casa? Sau, poate, de acele dati cand te-am prins mai tare in brate ca sa nu te ranesti, tu nestiind inca cat de usor e sa mori dintr-o prostie?
Oare, ce iti vei aminti…cand vei fi mare? Oare, ce teme vei lua cu tine la terapeut…mostenite de la parinti? Oare, ce credinte si pattern-uri de functionare vei fi dobandit fiind copil, care, adult fiind, vei descoperi ca iti fac mai mult rau decat bine?
Oare, iti vei aminti copile? De noi, parintii tai, tineri, veseli, neinfricati, cu atata dorinta de a te creste si a ne creste frumos, impreuna, ca o vita de vie impletita? Sau iti vei aminti doar de cusururi, defecte, gaurele?
Sper… Sper… Sper ca iti vei aminti. Mai mult de momentele frumoase. Si daca nu… desi, sper inca… stai linistit! IMI VOI AMINTI EU.